Un medic apreciat avertizează: “În 20 de ani, vom avea bacterii pe care nu le putem omorî cu absolut nimic”

Un medic cunoscut avertizează că în următorii ani vom avea bacterii pe care nu le putem omorî cu absolut nimic. Vlad Mixich, expert politici de sănătate, a explicat că din cauza consumului excesiv și abuziv de antibiotice crește rezistența germenilor.

“Consumul irational de antibiotice duce la selectarea unor bacterii rezistente la tratament. Or aceste bacterii rezistente la tratament de obicei sunt cele care reusesc sa reziste mai mult conditiilor din spital si problema practic are doi versanti.
E acelasi munte cu doi versanti”, afirma Vlad Mixich, expert politici de sanatate, Observatorul Roman de Sanatate.
„În 20 de ani vom avea bacterii care nu vor putea fi omorâte”
În perioada 2010-2015, spitalele românești au raportat 57.000 de infecții nosocomiale.

“Nu mai exista un program dedicat. Pana la urma, asigurarea conditiilor care sa previna raspandirea infectiilor in spital revine managementului spitalelor”, afirma Alexandru Rafila, consilier onorific al ministrului Sanatatii.
“Se folosesc multe antibiotice a caror utilizare ar trebui sa fie limitata. Aceasta rezistenta dobandita nu apare decat daca bacteria nu intra in contact cu antibioticul.

Daca nu intra in contact cu antibioticul, nu apare. si atunci trebuie sa ii dam bacteriei cat mai putine ocazii de a intra in contact cu antibioticul.”, spune Alexandru Rafila, consilier onorific al ministrului Sanatatii.
“În următorii 20-30 de ani, o sa avem bacterii pe care nu le putem omori cu nimic, cu absolut nimic”, spune Mihai Craiu, medic primar pediatru.
Anul trecut, consumul total de antibiotice in Romania a scazut cu 11%. Însa administrarea lor in spitale a continuat sa creasca. De vina este si o medicina defensiva.
“Medicii prescriu antibiotic chiar daca nu este nevoie, ca sa se asigure ca nu vor fi acuzati mai tarziu de malpraxis.”, adauga Vlad Mixich, expert politici de sanatate, Observatorul Roman de Sanatate.
Rămânem campionii Europei la folosirea antibioticelor fără prescripţie medicală, inclusiv pentru tratarea răcelilor banale la copii. Tot la cei mici, mulţi medici prescriu inutil antibiotice, la insistenţele părinţilor speriați.

Din pacate, romanii nu sunt interesati de astfel de performante! Are doar 7 anişori si este campioană la gimnastică și muzică populară. Romancuta noastra a câştigat zeci de medalii la competiții din domenii diferite!

Ori de câte ori vine vorba despre performanţă, adulţii trec în dreptul ei munca, în principal, fără de care nu este posibilă nicio realizare grandioasă. Copiii însă pun, înainte de toate, bucuria şi de puţine ori vorbesc despre eforturile care i-au dus către podiumuri.

Despre bucurie şi prietenie am discutat cu micuţa Karla Ursu, o copilă care, la doar 8 ani, a câştigat zeci de medalii la competiţii din domenii diferite. Karla este elevă în clasa a II-a la Şcoala „Titu Maiorescu” şi un nume cunoscut în lumea gimnasticii aerobice şi a muzicii populare, dar şi a celor care fac fitness-culturism.

Copila cu zâmbet larg şi ochi veseli a început să practice gimnastica aerobică de când avea doar trei ani şi jumătate. Şi-a dorit să aibă şi ea mobilitatea fratelui ei, Rafael, care practică taekwondo şi în acest an a devenit campion naţional.

Părinţii m-au înscris la gimnastică aerobică, la Palatul Copiilor, în trupa Gimnis, unde sunt şi acum. Am început antrenamentele, am mers la concursuri, la diferite competiţii, am câştigat premii şi cu echipa, şi individual (nouă, în total — n.r.)”, am aflat de la Karla. De altfel, trupa „Gimnis”, coordonată de prof. Bogdan Baltă, este cunoscută pentru rezultatele obţinute în competiţiile de profil.

Sport şi cântec popular

La gimnastică aerobică, ea are cam trei antrenamente pe săptămână, uneori şi mai multe, în preajma concursurilor. Lucrează la fiecare întâlnire câte două ore şi-i place foarte mult. „Sportul este foarte bun pentru sănătate”, a spus, foarte serioasă, Karla, părere pe care o împărtăşeşte întreaga familie. După ce a ales gimnastica aerobică, Karla a dat probă şi la Canto, tot la Palatul Copiilor. Avea cinci ani:

„Îmi plăcea mult să cânt, făceam asta tot timpul prin casă. La un moment dat părinţii m-au dus să dau o probă şi am cântat o piesă din «Elsa» (un film de animaţie – n.r.). Doamnei profesoare i-a plăcut, iar la final m-a întrebat dacă am ştiut că proba era pentru muzică populară. «Noi asta facem aici, cântăm muzică populară». I-am spus că nu ştiam, dar că vreau să merg mai departe”.

Şi a mers, cu rezultate bune, obţinute sub îndrumarea prof. Claudia Martinică. În doar doi ani, Karla a adunat şase premii la festivaluri-concurs la care a participat şi a bucurat cu vocea ei frumoasă invitaţii multe evenimente culturale din Iaşi şi numai. Ea a cântat imnul României şi în deschiderea partidei dintre naţionala de rugby a României şi echipa Spaniei. Şi-a amintit cu mare veselie faptul că la primul concurs la care a cântat a dus piesa până la capăt, deşi orchestra a avut unele probleme: „Le-au zburat partiturile şi s-au luat după mine. Eu am cântat în continuare”.

Karla poartă cu mândrie costumul popular, mai ales că de el o leagă nu doar pasiunea pentru cântec, ci şi admiraţia pentru cei cu care a colaborat. Ea a primit o catrinţă de la prof. Claudia Martinică şi o ie valoroasă de la Rodica Rodean (preşedintele unei asociaţii culturale din Iaşi), ie despre care Karla a aflat că ar avea în jur de 100 de ani: „Doamna mi-a spus că a purtat-o şi ea, când era tânără”.

Aşadar, pe lângă antrenamentele la gimnastică, micuţa mai are în programul săptămânal şi orele de canto şi spune că nu i se pare greu. La şcoală are calificative foarte bune, îi place mult să înveţe şi-i place să fie printre primii. Când avea şase ani, în programul ei a apărut o activitate nouă – fitness culturism, derulată la CSM Iaşi. Anul trecut a participat la campionatul naţional, la care a ieşit pe locul al doilea. La ediţia din acest an, Karla a urcat pe primul loc pe podium, iar publicul a aplaudat-o pe noua campioană naţională: „Am primit drept premiu şi o excursuri în Grecia”, a zâmbit copila, „dar nu asta mi-a plăcut cel mai mult, ci faptul că mi-am făcut noi prieteni şi că ne distrăm teribil. Acolo sunt şi campioni naţionali, balcanici, sunt sportivi foarte buni”.

„Mă joc cu orice prind”

Pentru ea, performanţa nu este un scop în sine, ci doar bucuria de a fi în competiţii.„Nu am alergat niciodată după premii, medalii şi alte lucruri de acest gen. Le-a câştigat, este adevărat, dar pentru ea a contat doar faptul că era printre sportivi ori artişti”, a completat Ciprian Ursu, tatăl copilei, fost sportiv de performanţă. „Orice loc este bun. Eu am luat şi premiul întâi, şi menţiune. Sigur că primul loc îţi aduce o mare bucurie, dar importantă este participarea. Te distrezi mult, ai colaborat bine cu toţi colegii, te simţi bine în echipă”, ne-a spus Karla, adăugând că la prima competiţie la care a participat la gimnastică aerobică a fost locul întâi:„Aveam şase ani”.

Chiar dacă pare greu de crezut, Karla are şi timp pentru ea, „mă joc cu orice prind — Xbox, pe calculator ori pe telefon, cu păpuşile”, dar şi să viseze „mi-aş dori ca Moş Crăciun să-mi repare tableta, să-mi aducă o pisică, un hoverboard şi patine cu Ambar, personajul meu preferat din Soy Luna. Ambar mereu îşi propune câte ceva şi nu se opreşte până nu duce la bun sfârşit”. Are chiar şi planuri de viitor: „Vreau să devin doctoriţă”. La cât de motivată este, Karla sigur va reuşi să-şi îndeplinească toate dorinţele şi să-i bucure pe toţi cei din jur cu veselia şi cu rezultatele ei deosebite, despre care spune că le obţine cu uşurinţă. Rareori vorbeşte despre eforturi, despre care spune că sunt normale, dar că le face faţă: „Dacă eşti ordonat şi îţi place tot ce faci, nimic nu este prea greu”.

„Dacă eşti părinte, deschide-i copilului uşile către direcţii necunoscute pe care să le poată explora. Nu fă să-i fie frică de necunoscut, acordă-i susţinere”

Pe Karla o puteti urmari pe pagina ei de facebook: https://www.facebook.com/karlaursuoficial

Toti romanii care muncesc in strainatate sunt afectati: ”5,5 la suta din salariul acestora revine statului”

Romanii care trudesc din greu peste hotare pentru a-si asigura untrai decent au primit o veste mai putin placuta din partea statului care nu le-a oferit aproape nimic in ultimii 25 de ani.

Iata ce li se impune, prin noul cod fiscal, romanilor plecati la munca in strainatate: ”5,5 la suta din salariul acestora REVINE STATULUI!”
Au aparut noi modificari importante prevazute in noul Cod Fiscal. Iar cei vizati de schimbare sunt romanii plecati la munca in strainatate.

Prin noile reglementati in vigoare aducem la cunostinta persoanelor care nu au rezidenta in Romania sunt obligati sa isi exercite drepturile cetatenesti prin plata contributiei integrale la CAS. De asemenea, incepand din anul in curs, acestea nu vor mai fi coasigurate de o persoana din familie care contribuie la sistemul de sanatate. Insa lovitura de gratie nu este aceasta, ci…Absolut toti romanii din strainatate sunt obligati, in conformitate cu noile modificari ale Codului Fiscal, sa achite o contributie in cuantum de 5,5% din salariul minim valabil in anul respectiv (2017),

De asemenea, au obligatia sa se declare la ANAF pentru a fi luati in evidenta, in termen de 15 zile de la data cand nu realizeaza venituri, conform art. 180 din noul Cod fiscal. Plata contributiei se poate face trimestrial, in data de 25 a ultimei luni din trimestrul respectiv. In caz contrar, acestia vor suporta rigorile legii, iar sanctiunile nu sunt deloc de neglijat.

Astfel de oameni ar trebui sa promovam! Unul din cei mai importanți neurochirurgi ai lumii este roman şi trăieşte în anonimat la Cluj!

Ştefan Florian a realizat peste 880 de operații pe creier devenind unul din cei mai importanți neurochirurgi ai lumii şi trăieşte în anonimat, la Cluj. Jurnalistii unei reviste de sanatate l-au gasit si i-au luat acest interviu.

Ce înseamnă să fii medic? Să fii în postura acelui om de care se leagă speranţa cea mai de preţ a oamenilor: speranţa la sănătate, speranţa la viaţă.

Nicio altă profesie nu oferă graţia divină a relaţiei cu un om în ochii căruia speranţa şi disperarea, frica şi încrederea, se îngemănează. Şi nu există răsplată, nu este bucurie mai mare decât aceea de a aduce zâmbetul pe chipul unui om aflat în suferinţă. Iar când faci acest lucru în fiecare zi înseamnă că eşti un om împlinit. Sunt clipe magice pe care nicio altă profesie nu are privilegiul de a le trăi, relaţia medic-pacient nu poate fi reprodusă la nicio altă scară. Iar această relaţie nu poate fi înţeleasă pe deplin decât de cei aleşi să o trăiască.

Cum ați devenit medic? Destin sau har?

Nu ştiu, copil fiind, să fi avut alt vis decât acela de a fi medic, „atunci când voi fi mare”. Am avut șansa să vin pe lume într-o familie în care unul din chipurile legendare a fost bunicul meu, un om pe care nu l-am cunoscut, dar despre care mi s-a povestit, un om pe care l-am descoperit din poze, și pe care mai mult mi l-am imaginat. Medic de excepție, cu studii efectuate la Budapesta și Berlin, un om despre care îmi povesteau părinții mei că se apleca cu aceeași dăruire atât asupra celor săraci cât și asupra celor avuți. După o carieră de medic militar, după Marea Unire, s-a orientat spre patologia pediatrică, devenind un medic pediatru foarte căutat în Târgu Mureș, acolo unde a profesat până la sfârșitul vieţii. A fost apoi fratele tatălui meu, medic militar, care a reușit să devină un nume în medicina internă a Spitalului Militar Sibiu, unde a profesat până la pensionare, fiind multă vreme comandant adjunct al Spitalului. În acest context nu a fost greu pentru mine să aleg de timpuriu cariera de medic. Sunt la a treia generație de medici în familia mea, dar tradiția nu se oprește aici pentru că fiul meu, Alexandru, este student în anul 6 la medicină.

A terminat facultatea cu 10,50

Ce v-a determinat să alegeți neurochirurgia?

Cred că eu și neurochirurgia „ne-am dat întâlnire”. Eram elev la liceu, în clasa a X-a, la un liceu din Miercurea Ciuc, când, într-o zi, am citit un articol în revista „Ştiință și Tehnică”. Era un articol despre creier, despre posibilitățile oferite de noul mijloc de investigație introdus atunci, „Computer Tomografie”. A fost „dragoste la prima vedere”, mi s-a părut fascinant să poți să operezi pe creier. Până atunci nu auzisem despre așa ceva, nu îmi puteam imagina cum poți să atingi ceva ce definește viața… De aici încolo, lucrurile au decurs relativ simplu: am făcut tot ce a depins de mine ca să îmi ating țelul. Am intrat la facultate cu unicul gând de a face, ca specializare, Neurochirurgia. Cea mai simplă cale, în acele vremuri, era să învăț cât mai bine, să obțin media cea mai mare, pentru că atunci, cei care terminau facultatea cu 10 erau reținuți în învățământ , în universitate. Așa ca indiferent ce materii aveam de studiat, că era vorba de Anatomie sau Socialism Ştiințific, Fiziopatologie sau Economie Politică, m-am străduit să obțin notă maximă. Și am obținut-o, pentru că am terminat facultatea în 1986 cu media 10. De fapt cu 10,50, pentru că studenții care aveau și activități extracuriculare importante, iar eu am fost 4 ani vice-președinte cu activitatea cultural-educativă, dar mai ales „Șeful” brigăzii artistice a IMF (Institutul de Medicină și Farmacie Cluj-Napoca), primeau un bonus de 0,5 puncte la media finală.
Aţi avut un mentor?

Da. Se întâmpla în vacanța dintre anul 2 și 3 când, cu ajutorul profesorului meu de Anatomie, regretatul Victor Ciobanu, care îmi cunoștea dorința de a face neurochirurgie, am fost prezentat domnului Dr. Gheorghe Mureșan, cel care avea să-mi devina mentor. La prima întâlnire, pe holul de la parterul clinicii, mi-a spus: «Dacă vrei să faci neurochirurgie, atunci te duci și te tunzi, îți iei un costum alb, papuci de clinică și te prezinți la mine». A doua zi, tuns regulamentar și îmbrăcat în alb din cap până în picioare, m-am prezentat din nou, iar când m-a văzut, Dr. Mureșan m-a întrebat: «tu cine eşti?». Uşor descumpănit, i-am răspuns că sunt cel căruia i-a spus să se tundă și să vină îmbrăcat cum trebuie dacă vrea să facă neurochirurgie. «Atunci poate că o să iasă ceva de capul tău», a fost replica domnului doctor. Din acel moment viața mea s-a legat de Neurochirurgie, mi-am petrecut timpul liber şi vacanțele în clinica de neurochirurgie. Eram pe atunci un fenomen singular, eram „copilul de trupă” al clinicii, mi se spunea „Junior”.

Să nu lăsam ca teama de a face ceva pentru a nu greși să învingă curajul de a face tot ce se poate pentru a salva o viață…

În aceeaşi perioadă aţi cunoscut-o şi pe soţia dumneavoastră…

Trebuie să recunosc că am fost un privilegiat al sorții întâlnind în aceeași perioadă cei doi piloni care mi-au definit viața personală și profesională. Am crescut împreună cu soția mea, Emese, și împreună cu Neurochirurgia. Soția nu numai că mi-a înțeles pasiunea, dar m-a și sprijinit în mod constant în realizarea visului meu, trecând de multe ori propria carieră pe plan secund, fără însă a o neglija.

Un doctor al recordurilor

Anul trecut ați făcut 880 de operații pe creier. Sunt puțini neurochirurgi care ajung să efectueze atât de multe operaţii…

Nu doar pe creier! Am făcut şi pe coloana vertebrală, pe măduva spinării, pe sistemul nervos, în general. Trebuie să recunosc că această cifră, la fel ca și cele din ultimii 6-7 ani, care n-au scăzut sub 700 de operații/an, este aproape incredibilă pentru un neurochirurg din Europa Occidentală sau SUA. Însă nu țin neapărat să mă laud cu asemenea cifre și nici nu-mi propun să bat noi și noi recorduri. Încerc să ajut cât mai mulți oameni. Nu aș fi ajuns aici dacă un procent extrem de mare al celor care au venit ca pacienți în clinică nu ar fi plecat acasă bine sau foarte bine. Dacă rezultatele intervențiilor chirurgicale nu ar fi fost foarte bune nu m-ar fi căutat un număr atât de mare de pacienți.

De fiecare dată, la început de an, îmi propun să reduc numărul de operații pentru că este greu și pentru mine să petrec atâtea sute de ore în operație. Dar de fiecare dată , atunci când fac bilanțul anului care a trecut, constat că am operat, dacă nu la fel, atunci ceva mai mult ca în anul precedent. Și asta pentru că mi-e greu să refuz un om care mă roagă să-l ajut. Și care îmi spune că el așteaptă cât este nevoie doar să fie operat de mine. Cum poți să refuzi un părinte disperat care te imploră să-i operezi copilul? Sau cum să spun «nu» unui prieten, unui confrate, unui om simplu sau unei vedete că sunt prea ocupat ca să-l operez?

Nu mă întâlnesc în fiecare zi cu moartea, ci cu posibilitatea de a prelungi sau chiar a reda viața.

Şi aşa aţi ajuns să ,,reparați” creiere din întreaga lume…

loading…
Am avut pacienți din țară și din străinătate, aceștia din urmă, cei mai mulți, având rădăcini sau rude în țară. Am avut și mulți pacienți care au ales să se trateze în afară și au fost îndrumați de colegi de-ai mei să revină în țară, la Cluj. Dar acest aspect este mai puțin important, din punctul meu de vedere. În fața bolii, oamenii nu sunt nici celebri, nici vestiți, sunt doar oameni a căror unică dorință și speranță este să se facă bine. Durerea nu este mai mică sau mai mare, suferința nu este mai puțină și nici spaima mai redusă dacă ești celebru. De aceea mă aplec asupra pacienților mei în mod egal, cu aceeași căldură și dăruire, indiferent că este un copil abandonat de familie sau cineva de care se interesează toată lumea. Şi nu prea ies „pe sticlă” să dezvălui mari succese asupra unor celebrități. Cred cu tărie că în acele momente discreția este mai importantă şi respect confidențialitatea diagnosticului pacientului, oricine ar fi el. Nu fac medicină la televizor, nu îmi etalez succesele în presă. Atunci când salvezi o viață faci bine pacientului dar, implicit, faci bine familiei, rudelor, prietenilor. Multiplicați binele făcut la peste 12.000 de pacienți cu numărul tuturor celor apropiați și veți vedea cât bine la scară națională poate face un chirurg. Și ca mine sunt mulți, foarte mulți neștiuți.

Lecția bunătății nu este opțională în medicină

De ce ați ales să rămâneți în România?

În primul rând pentru că această țară și această școală m-au ajutat să-mi îndeplinesc visul. Nu cred că aș fi putut obține mai mult în afară decât am obținut rămânând acasă și ajutând cetățenii acestei țări. Am fost format într-o şcoală de medicină de o calitate unanim recunoscută și am avut șansa să contribui și eu la formarea de noi și noi generații de medici. În această clinică mi-am petrecut „copilăria” în neurochirurgie și pe măsură ce am „crescut” am contribuit la dezvoltarea clinicii, astfel că dintr-o micuță clinică de provincie, în mai puțin de 10 ani, a devenit un centru recunoscut atât pe plan național, cât și internațional, o adevărată școală de neurochirurgie.

În această școală am fost binecuvântat cu modele de excepție și, la rândul meu, cu fiecare gest, cu fiecare vorbă, cu fiecare gând, modelez în caracterul discipolilor mei lor dorința de a face bine aproapelui lor, puterea de a distinge ce este bine de ce este greșit, căile prin care cel, până mai ieri un necunoscut, să devină aproapele tău, ascultându-i și înțelegându-i durerea, sădind speranța și alungându-i spaimele, pavând cu grijă și iubire un drum pe care, pentru o vreme, îl vom străbate împreună. Și nu în ultimul rând făcându-l să înțeleagă că este Unic, dar nu Singur în suferința lui. Le arăt discipolilor mei că lecția bunătății nu este opțională în medicină iar examenul îl dau în fiecare zi. Aici am înțeles cât de important este să întoarcem privirea de la noi și să privim în jur, să înțelegem că dincolo de Mine este NOI. Aici am înțeles că important e să dăruiești nu atât din ce ai, ci mai ales din ceea ce ești.

Ce sfaturi le dați tinerilor medici care vor să plece din ţară?

Tinerilor care doresc să plece să lucreze în afara ţării am să le relatez ceea ce am trăit în urmă cu 3 ani. Am făcut parte din delegația României la Conferința româno-iordaniană organizată de medici iordanieni, foști absolvenți ai facultăților de medicină din România. Am fost primiți cu cele mai înalte onoruri, bucuria gazdelor fiind nedisimulată. Explicația a fost cât se poate de simplă: «Dumneavoastră sunteți reprezentanții unei țări care ne-a oferit o profesie, ne-a oferit nu doar o diplomă, ci ne-a făcut oameni!». A fost o lecție despre cum ar trebui să ne privim țara, despre cum ar trebui să apreciem efortul pe care școala îl face pentru ca să ajungem oameni! Și o lecție despre recunoștință.

Medicul își trăiește viața într-un anonimat deplin

Mulţi pleacă şi din cauza condiţiilor din spitalele din România…

Sunt foarte puţini cei care ajung să lucreze în centre medicale de vârf, cei mai mulți umplu golurile lăsate de medicii din țările respective în localități obscure în care condițiile nu diferă mult de spitalele municipale de la noi, spitale în care în ultimii ani s-au făcut eforturi pentru o dotare corespunzătoare. Sau umplu golurile din rețeaua de medicină primară. Același lucru însă îl pot face și acasă. Motivele reale cred că sunt venitul lunar și statutul pe care medicul îl are în societățile respective. Dacă în ceea ce privește veniturile, lucrurile par să se îndrepte și la noi, privitor la statutul medicului, cred că nu ajung doar măsurile administrative sau cele legislative.

Cum se împacă ce spuneţi dumneavoastră cu imaginea doctorului şpăgar, mereu pregătit să evalueze viaţa pacientului în bani?

Prea mult timp, prea mulți ani, a fost indusă în opinia publică imaginea medicului incompetent și șpăgar, izvor al nerealizărilor din sistemul sanitar. Imensa majoritate a medicilor, indiferent de faptul că vorbim de medicina de familie, de cea de urgență, de ambulatorii sau spitale, își desfășoară activitatea cu profesionalism și dăruire, într-o deplină discreție. Medicul își trăiește viața într-un anonimat deplin, faptele lui bune, uneori chiar miraculoase, sunt nevăzute pentru cei mulți. În schimb greșelile lui sunt gravate cu dușmănie pe toate fițuicile purtate de vântul vrajbei noastre, vinovăția lui fiind declamată înainte chiar să fie lăsat să vorbească. Să încercăm așadar să nu lăsăm zgomotul de surle şi trâmbiţe să acopere ruga omului aflat în suferinţă. Să nu lăsăm ca teama de a face ceva pentru a nu greşi, să învingă curajul de a face tot ce se poate pentru a salva o viaţă…

Noi medicii, suntem doar oameni dăruiți cu mai mult sau mai puțină pricepere să ajutăm oamenii să se mai bucure o vreme de miracolul vieții.

Cum vedeți relația cu moartea, cu care vă întâlniți zilnic pe masa de operație… este o întâlnire pe care o priviți cu teamă sau ca pe o provocare?

Vedeți, aici am un punct de vedere diferit. Nu mă întâlnesc în fiecare zi cu moartea, ci cu posibilitatea de a prelungi sau chiar a reda viața. Lucrez în fiecare zi într-un domeniu în care graniţa dintre spiritual şi organic nu poate fi trasată, un domeniu în care tot ceea ce trăim şi simţim îşi găseşte oglindirea, un domeniu pe care suntem încă departe de a-l înţelege: creierul omului. Lucrând asupra unui subiect atât de delicat, asupra a ceea ce definește viața, așa cum o percepem, neurochirurgul este asemeni unui jongler care merge pe invizibilul fir care separă viaţa de neant. Dar nu pornesc niciodată la drum cu gândul că voi eșua. De fiecare dată sunt întrebat care sunt riscurile intervenției chirurgicale. Răspunsul este relativ simplu: le spun pacienților mei că dacă nu se efectuează operația, nu există nici un risc. Știm sigur, fără nici o urmă de îndoială, către ce se îndreaptă într-un orizont de timp relativ scurt. Alternativa este operația, și ceea ce pot să garantez este că voi face tot ce ține de mine că să le redau o viață normală sau cât mai apropiată de normal. Îndoiala nerostită de cele mai multe ori, dar pe care o intuiesc la cei mai mulți dintre pacienții mei este: «Voi mai fi eu la fel, voi mai fi eu același după ce mă vei opera pe creier?». Experiența miilor de cazuri îmi spune că de cele mai multe ori răspunsul este DA, că va fi la fel, că va fi același. Este acesta un miracol? Eu cred că nu, cred că suntem cu toții simpli martori la singurul miracol adevărat, miracolul vieții. Noi, medicii, suntem doar oameni dăruiți cu mai mult sau mai puţină pricepere să ajutăm oamenii să se mai bucure o vreme de miracolul vieții.

Un pas spre normalitate! Schimbare uriașă pentru șoferii români: Ce trebuie să faci de acum dacă ai primit o amendă!

O nouă propunere legislativă a fost de Senat care prevede ca punctul-amendă să fie de diferite valori pentru oamenii activi și pentru pensionari.

Așadar, valoarea punctului-amendă pentru pensionari va fi mai mică decât valoarea acestuia pentru oamenii activi, amenzile rutiere fiind mai mici pentru pensionari (100 de lei) decât pentru angajați (190 de lei), în contextul în care valoarea salariului minim brut pe economie a crescut de la începutul anului la 1.900 de lei, iar valoarea punctului de pensie din acest moment este de 1.000 de lei.
Astfel, proiectul de act normativ, care propune ca amenda să fie cel puțin 10% din salariului minim brut pe economie pentru angajați, iar valoarea punctului-amendă pentru pensionari să fie 10% din punctul de pensie, a fost trimis la Parlament, urmând să ajungă la președinte țării și apoi publicat în Monitorul Oficial.

Dacă proiectul va ajunge să se aplice, valoarea punctului-amendă ar urma să se calculeze în funcție de categoria din care face parte contravenientul, fiind existente două valori ale punctului-amendă, una pentru oamenii activi și una pentru cei retrași din activitate.